Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu. (2 Crinteni 3:5).

Trecem prin vremuri de încercări și cercetare sub mâna lui Dumnezeu și este atât de ușor să ajungem într-o dispoziție care spune de fapt: ”Domnul nu ne vrea, nu are nevoie de noi!” Lăsăm totul baltă, nu ne mai pasă de nimic; cădem sub povara încercărilor noastre și ajungem nefolositori. Nu cred că Domnul Se apropie de o astfel de persoană pentru a o ridica. Ilie, descurajat, a plecat în pustie și într-o peșteră din munți; dar a trebuit să părăsească acel loc înainte ca Domnul să facă ceva cu el. ”Ce faci tu aici, Ilie?” (1 Împărați 19:9). Domnul nu Se apropie niciodată de un om disperat pentru a-l re-împuternici. ”Dumnezeu vă va ierta totul, mai puțin disperarea” (F. W. H. Myers, ”St. Paul”) - căci disperarea este pierderea credinței în Dumnezeu și Dumnezeu nu mai poate face nimic cu omul care și-a pierdut credința...

Foarte mult se pune accentul pe latura naturală a multor slujitori ai Domnului și de obicei cu rezultate tragice. Se vorbește foarte mult de Pavel. ”Ce om mare a fost Pavel din fire, ce inteligență a avut, ce educație, ce capacități extraordinare!” Aceste lucruri pot fi adevărate, dar întrebați-l pe Pavel cât l-au ajutat acestea într-o situație spirituală. El va striga: ”Şi cine este de ajuns pentru aceste lucruri? Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu” (2 Cor. 2:16; 3:5). Pavel a fost condus prin experiențe și a ajuns disperat, ca și Moise. El a spus: ”Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care învie morţii.” (2 Corinteni 1:9).